Am avut ocazia sa-l intalnesc si sa stam de vorba in 2012, la o conferinta tinuta la sediul vechi al Bibliotecii Nationale - l-am reintalnit apoi in toamna aceluiasi an.
Pentru mine, este unul dintre oamenii ce m-au impresionat cel mai mult in aceasta viata.
Ce legatura are asta cu un blog de teatru ? ati putea intreba.
Pai are. Pentru o perioada, domnul Djuvara a cochetat si cu lumea scenei.
Un frumos capitol din cartea "Amintiri din Pribegie" se numeste chiar asa:
Am făcut şi teatru în Africa!
Este vorba de perioada petrecuta in inima Africii (in Niger), pe cand lucra ca diplomat.
Am sa redau mare parte din text mai jos, cu indemnul de a citi aceasta carte, una din favoritele mele.
Prima oară, m-a „recrutat" un diplomat francez pasionat de teatru (va fi, mai târziu, ambasador în Ciad), pentru a juca într-o piesă a unui autor ungur contemporan ― numele lui îmi scapă ― Familia Toth piesă pe care o înţelegeam probabil mai lesne decât tovarăşii mei, datorită atmosferei de dincolo de Cortina de Fier. Eu, în rasă neagră şi cu o pernă pe burtă, eram popă catolic.
Anul următor, cum căpătasem virusul jocului, am acceptat să rămân în micul grup. Am făcut pe Oronte, soţul naiv din Tartuffe al lui Moliere, pe când ambasadorul francez de atunci, Costilhes, în ajun de pensionare, deghizat în cucoană bătrână, făcea pe mama lui Oronte, ea şi mai oarbă faţă de ipocrizia lui Tartuffe.
Am făcut apoi pe Profesorul, în Lecţia lui Eugen Ionescu! ― text fantastic de greu de memorat, din cauza aparentei sale absurdităţi. Piesele, după săptămâni sau chiar luni de repetiţii, nu se jucau decât de trei sau patru ori, că n-aveai public de mai mult. Asta, de pildă, am jucat-o de patru ori: de două ori în amfiteatrul Centrului cultural franco-nigerian, cu o acustică îngrozitoare, o dată la Ambasada Franţei şi o dată într-un liceu. După vreo patru sau cinci ani, am mai jucat-o o dată, cu alt regizor şi alte partenere.
Actorii şi regizorii erau aproape toţi tineri profesori de liceu, amatori de literatură şi de teatru. O singură dată am avut un regizor de meserie. Era actor la Theâtre National Populaire din Paris şi asistent al celebrului regizor (cu nume din Europa Răsăriteană) Antoine Vitez. Fusese angajat de Ministerul francez de Externe, într-o perioadă moartă a teatrului, ca să dea lecţii de teatru, timp de câteva săptămâni, unor echipe teatrale africane, la Niamey. Aflând de existenţa grupului nostru şi cum avea impresia că tinerii săi elevi africani n-aveau nici o poftă să înveţe teatru â l 'europeenne, s-a dedicat cu pasiune montării unei piese cu noi. O piesă dificilă, cu doar trei actori, Fiica lui Rapacini, a marelui autor mexican Octavio Paz. O piesă fantastică, într-un cadru medieval. Un savant cu stranii apucături îşi sechestrează frumoasa fiică într-un palat înconjurat de o grădină cu flori şi fructe otrăvitoare. Bineînţeles, fata se îndrăgosteşte de un tânăr care a apărut în vecinătate şi, cu toată împotrivirea bătrânului nebun, tinerii se iubesc şi mor otrăviţi. Eu ― aţi ghicit! ― eram Rapacini, bătrânul nebun.
Regizorul era dintre cei, pare-se, excepţionali, care vor să-l modeleze pe actor întru totul după voinţa lor. Nici o frază, nici un cuvânt, nici o intonaţie nu erau ale mele. Mă prefăcusem într-un simplu ecou al vocii regizorului. Când am apărut pe scenă, machiat şi îmbrăcat fantasmagoric şi am rostit primele cuvinte cu o voce care nu mai era a mea, o doamnă din rândul întâi, care mă cunoştea, a fost atât de surprinsă de transformarea mea, că a pufnit-o râsul ― ceea ce a fost cât pe-aci să mă descumpănească. Cred totuşi că piesa a fost un succes. Regizorul, întors la Paris, a relatat într-o revistă de teatru experienţa lui nigeriana. A scris acolo că fusese dezamăgit de elevii săi africani, dar că a găsit în colonia franceză o trupă de actori amatori şi fusese cel mai mulţumit de „performanţa unui refugiat ungur, cu oarecare talent" (să nu fiţi supăraţi, ştiţi că francezii sunt certaţi cu geografia).
Spre sfârşitul şederii mele acolo, m-am încumetat să montez şi eu o scurtă piesă a lui Prosper Merimee (inspirată, pare-se, dintr-o poveste adevărată din epoca colonială spaniolă în America de Sud), povestea guvernatorului care dăruieşte un splendid rădvan iubitei sale, o tânără actriţă care, faţă de scandalul provocat de acest gest, dăruieşte rădvanul bisericii, pentru a folosi de-atunci să ducă sfântul mir celor pe patul de moarte. îmi plăcea grozav proza lui Merimee, dar cred că piesa a fost un fiasco; lipsă de mişcare, muzica nepusă la punct şi guvernatorul (eu) nemişcat şi năduşind sub peruca pudrată ― mă rog, prost, cu tot textul frumos. Nu te improvizezi regizor, chiar în joacă.
(Amintiri din pribegie, editura Humanitas)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu