joi, 21 iulie 2016

In memoriam (Radu Beligan)

Pe Radu Beligan, disparut ieri dintre noi, l-am vazut tarziu pe scena (acum vreo 6 ani, cand deja trecuse de varsta de 90 de ani).
Tin minte sala mare (inca nerenovata) de la Teatrul National, in perioada sarbatorilor de iarna, destul de goala - doar vreo suta de persoane - caci piesa (Egoistul de Jean Anouilh) se jucase deja de zeci de ori.
Tin minte mai ales momentul cand s-a ridicat cortina, si am vazut decorul locuintei egoistului: o biblioteca, un pat si un birou - birou la care statea si ne zambea el: actorul nonagenar, cu trup firav, dar stapanind inca arta actoriei.
M-a impresionat la vremea respectiva prestatia lui, cum a reusit sa fie motorul unei piese de aproape doua ore, dar nu m-as fi asteptat sa mai continue in acelasi ritm inca sase ani, sa mai aiba inca trei premiere, sa regizeze, sa tina conferinte.
Ultima data l-am vazut in Lectia de violoncel - la teatrul Metropolis, pe vremea cand erau doua reprezentatii in aceeasi zi. O piesa mai slaba, dar jocul lui inca nu dadea semne de rugina.

Mi-ar fi placut sa fi avut ocazia sa-l vad in marile roluri (profesorul in 'Steaua fara nume' - Salieri in 'Amadeus' - Berenger in 'Rinocerii' - Richard al III-lea etc), dar nu eram nascut in vremurile acelea.
Din pacate, desi multe dintre piese au beneficiat de o echipa de filmare macar la una dintre reprezentatii, aceste materiale video se afla prin tot felul de arhive prafuite, si nu cred sa le vedem scoase la lumina si facute publice prea curand.


Ce omagiu frumos ar fi fost, sa avem pe un site ca Youtube sau Vimeo, o colectie numeroasa cu rolurile lui Beligan din teatru.


Ca tot am pomenit de omagii, ieri am vazut ambele forme de manifestare in presa, dar mai ales in mediul online: de la laudele absolute, pline de clisee ('acum joaca cu ingerii' 'teatrul s-a incheiat odata cu el' 's-a stins lumina teatrului romanesc' si alte formulari asemanatoare), pana la desfiintarea lui ca artist si persoana (cu accentul pus pe politica, el fiind membru de partid in anii comunismului, si aparand pe un afis pesedist de curand).


Cel mai bine s-a caracterizat chiar el in ultimele interviuri:
Am iubit teatrul. Nu a fost vocaţie, a fost intoxicaţie. De mic copil am fost atras de teatru.
Cei apropiaţi mi-ar putea reproşa că am fost un tată şi un soţ demisionar, că n-am trăit decât pentru scândura bătătorită a scenei. Nu îi pot contrazice, dar privind în urmă, dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş schimba nimic.