Nu se putea sa nu ma interesez si de oferta de spectacole de aici, asa ca am luat la cercetat site-urile si programele.
Mi s-au parut tentante vreo trei piese de la teatrul national, plus una la teatrul din Arad, dar nici una nu se juca in perioada cat am stat in oras. Cel mai mult as fi vrut sa vad "Amadeus" de la sectia germana, dar tocmai se anulase reprezentatia.
Am avut totusi surpriza sa vad un anunt cu un festival studentesc, numit "24 de ore de teatru".
Un maraton de spectacole, ce incepea vineri (25 martie) la ora 20.00 si se termina sambata la aceeasi ora.
Dupa o zi de plimbat prin oras, am pornit agale si spre bd. Carol, la casa de cultura a studentilor.
La parter se afla o sala mare si frumoasa, dar am aflat repede ca festivalul nu se tine acolo, ci la etajul 2 intr-o sala studio (adica minuscula, cu doar vreo 30-40 de locuri, pe bancute, pe jos sau pe unde se mai poate).
Am oftat prelung, caci am amintiri neplacute cu astfel de sali, dar am zis totusi sa raman - macar din curiozitate.
Organizatorii au fost luati prin surprindere, cand s-au trezit ca holul s-a umplut la maxim, ei asteptandu-se la maxim 30 de persoane. A durat ceva pana s-a inghesuit tot publicul in micuta sala, eu am optat sa stau chiar la intrare (se vedea chiar bine scena), in picioare, dar cu mai mult aer de respirat.
Primul spectacol din festival a fost Autoportret absurd de tara, al trupei Thespis.
O rememorare a absurdului din vremurile Romaniei comuniste, cu contrastul evident intre lumea imaginara creata de propaganda si de aplaudacii regimului ceausist si mizeria traiului de zi cu zi.
In primul plan al scenei avem povestile unor cetateni de rand, fiecare spunand cate un monolog, in timp ce in planul doi (sub forma unor umbre grotesti) stau privilegiatii regimului, oamenii ce si-au croit calea spre belsug, ridicand zilnic osanale partidului.
Intre planuri se afla doar o panza alba, dar, in conditiile date, ea are greutatea unui adevarat zid de beton.
O punere in scena, pe cat de simpla, pe atat de ingenioasa, dovada ca se poate face un spectacol bun si cu mijloace putine.
Mi-a adus aminte putin de Staipelochian (piesa despre care am scris in noiembrie) - cu diferenta ca aici, la "Autoportet absurd..." mesajul a fost mult mai direct, fara subtilitati.
Dupa o pauza de vreo 20 de minute, a urmat o piesa pe care o citisem cu cativa ani in urma, asa ca mi-a parut tare bine s-o vad in sfarsit pe o scena de teatru.
E vorba de una dintre cele mai atipice lucrari ale lui Eugen Ionescu: Regele moare.
Spun atipica, pentru ca nu mai mizeaza atat pe absurd sau pe dialoguri halucinante.
Regele moare are cu adevarat o poveste si o tema cat se poate de clara:
Regele (in care se poate oglindi orice persoana) ce nu se poate obisnui cu faptul ca nu e vesnic, ca zilele i se vor termina, ca viata va continua fara el.
„O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!” - spune monarhul (interpretat de Ionel Marginean), trecand de la dispret la ingrijorare, apoi la teama si disperare.
Toate personajele ce ii dau replica regelui (regina, slujnica, doctorul, garda) au fost comprimate intr-unul singur (in interpretarea Anei Codrea), dar alte 'personaje', culese din public vor umple spre final scena (intr-un moment interactiv, destul de amuzant, menit probabil sa dea o alta nuanta momentului dramatic de la final).
La urmatorea piesa (Maica Maria Ignatius explica totul) n-am mai stat, pentru ca o vazusem la Bucuresti acum doi ani (la festivalul Eugen Ionescu) si pentru ca ma grabeam sa fac bagajul, in weekend avand drum la Budapesta.
Prin urmare, n-am mai vazut nimic nici din programul de sambata, asa ca nu-mi pot face o impresie completa despre festival, dar m-am bucurat sa pot avea o seara de teatru bun si departe de casa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu