marți, 25 noiembrie 2014

Imparatul Neimparat

N-am mai fost pana acum la premiera unei piese. Asa ca am plecat de acasa cu entuziasm.
Vazusem poze de la repetitiile piesei inca din vara, si ma intrebam cand voi apuca sa o vad pusa in scena. Mai ales cand in distributie am vazut trei nume familiare:
Andrei Ciopec, Tudor Morgovan si Ana-Bianca Tudorica (pe care ii stiu din stagiunea studenteasca 2014).

Cu cateva saptamani in urma am primit si vestea buna: piesa se va juca, gazduita de sala George Constantin a teatrului Nottara, cu premiera pe 24 noiembrie.
N-am stat mult pe ganduri: mi-am luat bilet cat am putut de repede (randul 4, loc 29).










Vine si seara premierei, intru in sala, si am o prima surpriza: prin reasezarea decorului, randul 4 a devenit randul 1. "O sa fie interesant" mi-am zis in minte, si nu m-am inselat.

Dupa cateva minute, se face intuneric, apoi se aprind incet reflectoarele.
Rapsodul Eftimoaie, invesmantat in negru, iscusit la vorba , la intrigi si politica (jucat de Radu Stoian, ce semneaza si regia piesei) incepe introducerea, vorbindu-ne despre ispravile Imparatului unei tari pierduta in negura timpului.
Se indreapta spre mine, ma priveste fix in ochi si ma intreaba daca sunt la curent cu grozavele fapte ale maretului Imparat. Memorabil moment  :)

Cunoastem apoi si curtenii: boierii privilegiati (jucati de Sergiu Costache si Adrian Georgescu), starostele deloc strain de cele lumesti (Andrei Stehan) si curtenele (Fulvia Folosea si Ana-Maria Bercu). Toti il asteapta pe Imparat, laudandu-i ispravile vanatoresti si puterile legendare.

Imparatul e interpretat de Andrei Ciopec, ce face un rol la fel de reusit precum cel din Fratii Karamazov, despre care am scris in postul precedent.
Imparatul e insa departe de a fi cel din legendele tesute de rapsod si de curteni. Nu e un atotputernic ce are totul la picioare: are temeri, are slabiciuni si a trait prea mult in uralele celorlalti pentru a mai vedea intriga ce se formeaza in umbra lui.
Povestea (inteligent scrisa de Filip Columbeanu) ne arata apoi o interpretare originala a tripletei din basmele traditionale: Fat-Frumos, Zmeul si Ileana Cosanzeana (jucati de Rares Florin Stoica, Tudor Morgovan si Ana-Bianca Tudorica).
"Nimic nu e ceea ce pare a fi" - asta e tot ce pot sa va dezvalui, caci orice amanunte ar strica surpriza celor ce n-au vazut inca piesa. Totul e iluzie, totul e politica, iar cei ce cred in basme nu vor avea final fericit.

Mi-a placut mult si limbajul folosit (in grairea veche, dar fara exagerari: nu trebuie sa ai dictionarul de arhaisme langa tine).
















Finalul piesei e furtunos, e plin de surprize, si .........plin de aplauze.
Tin sa mentionez ca s-a aplaudat timp de vreo 4-5 minute. Actorilor nu le venea nici lor sa creada.

Astfel s-a incheiat o piesa care sper sa aiba sali pline si viata lunga, caci merita pe deplin.
Urmatoarele reprezentatii sunt stabilite pentru luna decembrie, asa ca va puteti face cadou doua ore de teatru de calitate.


luni, 17 noiembrie 2014

Fratii Karamazov

Raman la subiectul "teatru studentesc" si vreau sa scriu cateva impresii despre (poate) cea mai apreciata piesa din stagiunea UNATC (licenta 2014).

M-am dus la Fratii Karamazov, adaptarea pentru scena a clasicului roman al lui Dostoievski, cu mare curiozitate: citisem voluminoasa carte prin clasa a XII-a (in paralel cu programa de BAC), asa ca vroiam sa stiu cum va arata in forma teatrala.

Am vazut piesa prima data in primavara (cu sala plina), si am revazut-o in saptamana galei, la inceputul verii (cu o sala putin spus arhiplina: se statea si pe scari, si pe culoare, o atmosfera de nedescris), la Palatul Copiilor (sala Cojar).











Ce pot spune ? Mi-a placut enorm: s-au incins palmele de la atatea minute de aplauze, dar a meritat din plin.
Regizoarea Bogdana Darie a realizat un spectacol ce va ramane mult timp in amintirea celor ce l-au vazut.

Povestea se bazeaza pe destinele celor trei frati Karamazov (plus un al patrulea frate, vitreg)  - fiecare frate reprezentand un caracter diferit, un curent de gandire diferit, dar toti avand in comun o chemare spre pasiune, un foc mistuitor in suflet.
Dimitri (interpretat de Andrei Ciopec cu un amestec perfect de forta si rafinament) e fratele cel mare, prins intre pasiune si remuscari, ajuns spre finalul piesei intr-o situatie limita.
In contrast, Ivan (jucat de Dani Achim) e omul ideilor, al rationamentului, o masca rece peste un interior la fel de zbucuimat ca al fratelui sau.
Fratele cel mic, Aliosa (un rol greu, jucat bine de Costi Apostol) e confidentul fratilor, caci dintre toti, el s-a departat cel mai mult de natura patimasa a familiei Karamazov.
Purtand povara bolii (epilepsia) si a statutului de bastard, fratele vitreg, Smerdeakov (Vlad Benescu, premiat in gala pentru acest rol) a ales nihilismul, "credinta" in nimic, ce il calauzesc spre cele mai extreme fapte.









Un numar mare de personaje (secundare, dar pline de consistenta) dau prilejul tinerilor actori sa ne arate talentul.
Liudmila Bzovii (Grusenka), Delia Danciu (Katia) si Adela Bengescu (Lise) sunt femeile ce alimenteaza pasiunea celor trei frati - total diferite intre ele (Grusenka e femeie de lume, Katia e aristocrata, iar Lise se lupta cu povara infirmitatii), dar cu acelasi punct comun: focul interior.

Liviu Popa e parintele Zosima, si imaginea Mantuitorului in "Legenda Marelui Inchizitor" (fragmentul in care Ivan Karamazov pune in conflict credinta cu ratiunea pura),  
Florin Craciun e calugarul Rakitin (contrastul lui Aliosa), Anamaria Olas e mama Lisei, Razvan Banica si Adi Loghin sunt ofiterii polonezi cu care va intra in conflict Dmitri Karamazov (personaje ce dau si o pata de umor inaintea tensiunii din finalul piesei), Tudor Morgovan e judecatorul fanatic ce conduce completul de judecata (alaturi de Cosmin Vijeu, Adrian Georgescu si Mihnea Nicolau).











Tin sa mentionez ca actiunea decurge destul de lent in actul I (cine nu cunoaste cartea, ar putea fi nerabdator, uneori confuz la unele scene), dar, in actul al II-lea, piesa devine incitanta, plina de actiune (punctata de o muzica ruseasca ce iti ramane in memorie zile intregi), iar scenele finale te indeamna sa nu te mai opresti din aplaudat.

In concluzie: cu Fratii Karamazov, stacheta teatrului studentesc a fost ridicata destul de sus.
Mi-ar placea sa revad candva piesa, dar nu stiu daca va mai fi jucata (dupa licenta, fusese preluata de Teatrul Tineretului, apoi....s-a anulat: nu stiu situatia, asa ca nu pot avea o parere - doar un regret).

Daca se reia, mergeti s-o vedeti ! Veti iesi din sala cu mainile incinse de la atatea aplauze !


vineri, 14 noiembrie 2014

Steaua fara nume

Din cate imi amintesc, Steaua fara nume a fost prima piesa vazuta de mine din stagiunea studenteasca (UNATC - licenta 2014).
De asemenea, este singura piesa vazuta de trei ori. E drept, la intervale de timp de cateva luni, si in distributii diferite. Si totusi....parca as mai vedea-o si a patra oara.

De ce ?  In primul rand datorita textului: Mihail Sebastian a fost mai mult decat inspirat cand a scris aceasta piesa. Personal, consider textul o capodopera: personajele bine creionate, emotia, replicile pline de umor, povestea (romantica, dar nu siropoasa) - nu-i de mirare ca piesa continua sa fie un succes de decenii intregi.

Apoi, datorita prospetimii si energiei pe care o degaja tinerii actori.
In distributia clasica mi-i amintesc asa:  
Michaela Prosan (perfect aleasa pentru rolul Monei - straina ce pare un sloi de gheata in actul I - fermecatoare in cel de-al doilea, cand descopera misterele astrelor, apoi dragostea), Theo Costache (profesorul timid, ce va trai cea mai uluitoare noapte din viata lui), Razvan Raduta (iubitul bogat al fetei),  Daniel Dragan (seful de gara - ce are cele mai amuzante replici din piesa), Elena Voineag (o domnisoara Cucu memorabila), Gabriel Huian (in rolul in care a jucat pe vremuri marele Birlic: profesorul Udrea), Theodora Popa (eleva ce viseaza la marile orase), Tudor Morar (taranul cu opincile de vanzare), Ionut Deliu (Ichim), Danni Ionescu (Pascu).










Sala Cotescu, de la palatul Copiilor, desi poate parea sufocanta uneori, a marit si mai mult calitatile piesei. Avand scena in mijloc, si publicul atat de aproape de actori, se creea acea atmosfera speciala, cand te simti parte din piesa. Cine a fost acolo, stie despre ce vorbesc.

Din cate stiu, Steaua fara nume a fost preluata din toamna asta de teatrul Elisabeta (cel de langa Cismigiu) - prin urmare piesa mai poate fi vazuta, asa ca profitati:
cautati programul teatrului, si vedeti exact cand se mai joaca frumoasa piesa a lui Mihail Sebastian !


luni, 10 noiembrie 2014

Master UNATC 2014 - Chicago

Nu stiu de ce, dar nu m-am simtit deloc atras de genul "musical" pana acum.
Cu toate acestea, in ploioasa luna iunie a acestui an, am plecat (pe jos, ca nu stau foarte departe) spre sala Atelier a UNATC-ului, sa vad "Chicago".
Prima saptamana din iunie a fost una de foc pentru masteranzi, avand aproape zilnic cate un spectacol-examen.

Sala (ce nu este una mare, dar nici una inghesuita) s-a umplut rapid cu profesori, colegi si amici de-ai actorilor, dar si de simpli spectatori, neintimidati de vremea de afara, cu un cer negricios, ce anunta o noua furtuna.

Surpriza a fost una extrem de placuta. Nu m-as fi asteptat sa-mi placa atat de mult, dar iata ca, de la ridicarea cortinei si pana la minutele de aplauze (multe si meritate), am avut un sentiment de incantare.

Dintre cele trei variante de distributie, am vazut-o pe cea cu Cristiana Ionita in rolul lui Roxie Hart (eroina ce viseaza celebritate mai presus decat orice), cu Oana Puscatu in cel al Velmei Kelly (diva inchisorii, ce nu accepta rivale), cu Silviu Mircescu drept Billy Flynn (avocatul pur-sange) si Idris Clate (facand un rol foarte comic: naivul Amos Hart).

Interpretare, dans, costume, muzica, umor - totul mi s-a parut foarte bine pus la punct, chiar n-am gasit nici un minus acestui spectacol. Dupa cum zicea cineva din public: e pacat sa nu fie preluat de unul din teatrele mari ale Bucurestiului.

Dar, cum acest lucru nu s-a intamplat, va recomand degeaba piesa.
Nu mai aveti unde sa o vedeti (cel putin, nu in varianta asta), poate doar printr-o minune va fi reluata.

Prin urmare, nu am scris neaparat o recomandare, cat o aducere aminte. Pur si simplu am simtit nevoia sa scriu cateva randuri despre unul dintre cele mai reusite spectacole vazute anul acesta.


miercuri, 5 noiembrie 2014

Valsul Hazardului (la Teatrul Coquette)

Din nou Calea Calarasi, de data asta in vizita la cel mai nou teatru al Bucurestiului: teatrul Coquette.
Aflat foarte aproape de La Scena, la cativa metri de biserica Sf Stefan, si la vreo 4 minute de mers pe jos de piata Unirii. 

Primul lucru ce te incanta este cladirea, un frumos conac cu fatada plina de iedera, cu un aer aparte (din pacate nu ii stiu istoricul: sa fie din interbelic ??? sa fie si mai veche, din epoca lui Carol I ???).



In interior e la fel de frumos: amenajat cu stil, cu foaier spatios, cu pianina si semineu, iar in stanga, dupa o perdea, patrunzi in micuta sala de spectacole, unde esti invitat sa iei loc pe unul dintre cele 35 de scaune de epoca.
Senzatia de cadru intim si primirea pe care ti-o fac gazdele, te fac sa te simti ca un oaspete important, nu doar un spectator oarecare.

Piesa vazuta se numeste Valsul Hazardului, despre care cititsem pe net pareri de bine, ce mi-au starnit curiozitatea.
O piesa cu teme serioase, profunde, dar cu replici si intorsaturi de situatie pline de umor.

O tanara fata (ajunsa la rascrucea dintre lumi in urma unui accident mortal) e chestionata de un inger si supusa unui joc ce are o miza destul de mare: soarta ei pe mai departe. Mai multe amanunte legate de actiune nu vreau sa dau, caci risc sa dezvalui prea multe, si stric placerea celor ce n-au vazut-o inca.



Tin insa sa va "avertizez" ca, din momentul in care patrundeti in sala, deveniti si voi personaje in piesa (e drept, personaje secundare) - cele cateva momente interactive dand si mai mult farmec acestui spectacol. Daca aveti si sansa de a sta in primul rand chiar veti simti disparand acea limita intre scena si spectator - veti fi absorbiti cu totul in poveste.

Prin urmare, nota 10 pentru atmosfera, note mari de asemenea si pentru regia inspirata (semnata Ingrid Bonta) si pentru jocul plin de nuante al actorilor (Ruxandra Balasu si Mihai Capatana).

Daca mai prindeti loc, incercati s-o vedeti in festival (in FNTI) sambata asta - daca nu prindeti loc, urmariti programul teatrului, sigur se va juca de cateva ori pe acest final de an.

Merita din plin !!