sâmbătă, 24 iunie 2017

Gala OperaMania

Luna iunie aduce de cativa ani la Conservatorul din Bucuresti gala Operamania, o serie de spectacole (opera, opereta si chiar teatru) ale studentilor de la licenta si master.
Gala a debutat miercuri (14 iunie), cu Voievodul Tiganilor, opereta lui J.Strauss, iar joi a fost o zi de teatru (cu doua piese la care nu am apucat sa ajung).
Weekendul a inceput cu opera lui Ceaikovski, Evghenii Oneghin.
Sambata am lipsit din nou (a fost Elixirul dragostei, de Donizetti), in schimb duminica am luat umbrela si am facut un drum prin ploia torentiala ca sa vad Barbierul din Sevillia - a lui Rossini (spectacol al studentilor din Cluj).
Luni, in dubla distributie, a fost una din operele de inceput ale lui Mozart (scrisa pe la varsta de 12 ani): Bastien si Bastienne, spectacol ce a incheiat gala.

Sala nu a fost prea plina (cam jumatate la majoritatea spectacolelor), iar luni seara abia daca au fost cateva persoane. Muzica si interpretarea au fost foarte bune (desi nu ma pricep in mod deosebit la opera), lumea a aplaudat cu entuziasm toate momentele deosebite.

Sa mentionez totusi si un mic aspect deranjant:
Din pacate, ca si la Opera nationala, se folosesc excesiv proiectiile video, servind ca fundal de decor. Imaginile acelea colorate, neinspirate, nu fac decat sa distraga atentia de la interpreti. La Bastien si Bastienne chiar simteam ca ma dor ochii de la atata proiectie colorata.

..................................................................
..................................................................
Urmeaza o perioada cu evenimente mai putine, majoritatea teatrelor intrand in vacanta.
Dar, pentru luna iulie am vazut anuntat festivalul de teatru de strada (B-FIT) pe care il frecventez cu entuziasm de cativa ani.
Poate ne vedem acolo.




VOIEVODUL ŢIGANILOR de Johann Strauss
Regia artistică: Anda Tabacaru Hogea
Sándor Barinkay - Daniel Trandafir  // Kálmán Zsupán - Silviu Mihăilă // Saffi - Loredana Aldea, Franciska Volsik // Contele Carnero - Alexandru Constantin // Arsena - Adina Ciocoveanu, Andreea Paraschiv, Mirela Maria Vlad // 

Otokar - Mihai Urzicana // Mirabela - Rodica Bunea // Czipra - Anca Cecilia Păuleț



EVGHENII ONEGHIN de P.I. Ceaikovski
Regia artistică: Anda Tabacaru Hogea
Evghenii Oneghin - Silviu Mihăila // Tatiana - Brigitta Volsik // Lenski - Paul Lungu // Olga - Antonia Cosmina Stancu  //
Larina - Rodica Bunea // Doica Filipievna - Emanuela Sălăjan // Prințul Gremin/ Zarețki - Ștefan Lamatic //
Monsieur Triquet - Daniel Trandafir // Monsieur Guillot - Robert Neagu




BĂRBIERUL DIN SEVILLA, de G. Rossini
Spectacol prezentat de studenţii Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca




BASTIEN şi BASTIENNE de W.A. Mozart
Regia: Cristian Mihăilescu
Bastienne - Diana Hurjă,
Anastasia Türköz  // Bastien - Andrei Petre, Robert Neagu // 
Colas - Sergiu Neamțu, Dorin Rohat // Prietena - Anastasia Türköz, Diana Hurjă
 



joi, 13 aprilie 2017

Serile teatrului studentesc - editia XIX

Saptamana trecuta a avut loc o noua editie a Serilor Teatrului Studentesc.
Nu pot consemna prea multe, pentru ca am apucat sa vad doar trei piese, din cele unsprezece jucate pe scena Teatrului de pe Lipscani.
(ei bine da, festivalul si-a schimbat gazda, intr-o sala la fel de incapatoare ca cea de la Casa de cultura a studentilor)
O sa incep totusi cu organizarea, de data asta cu vesti bune. Daca anul trecut am scris (si am primit si replici taioase) despre unele probleme aparute, anul acesta totul a decurs perfect.
Un sistem de rezervari individuale, anuntate din timp (dar care permitea si participarea celor veniti direct), accesul in sala cu destul timp inainte - pentru a evita busculadele, voluntarii amabili, orarul bine respectat.
Chiar nimic de reprosat.

Festivalul a inceput luni, dar abia miercuri am avut rezervat loc la F... Medeea, piesa muzicala a celor de la Teatrul de Nisip, o trupa coordonata de Andreea Iacomita, cu actori ce au absolvit de curand Unatc-ul (si sunt acum la Master an I si II).
Pe Mihai Mitrea, Bianca Cuculici si Codrin Boldea i-am vazut in anii trecuti in multe piese, asa ca mi-a parut bine sa-i revad pe scena.
O poveste din lumea show-bizz, in care diva Medeea se confrunta cu presiunea succesului, cu inabilitatea de a canta bine, cu problemele amoroase, cu insistentele managerului, dar si cu aparitia unui fan aiurit. Dar cea mai mare problema o va constitui ascensiunea rivalei (Corina Ivanov), apoi tirul presei de scandal, gata oricand sa profite de orice slabiciune.
Per total o reusita, dar parca mult mai mult mi-a placut Bordel 360 (vazut anul trecut), a aceleiasi echipe.

...........
As putea scrie cateva randuri despre Furnici (a studentilor de la UNATC an III). Desi n-am prins-o joi in festival, am vazut-o de curand in stagiunea studenteasca.
Intr-un cartier ce urmeaza sa fie demolat, cateva personaje isi traiesc visele si dramele, totul stand sub semnul provizoriului si al destramarii.
O poveste ce te prinde repede, o interpretare naturala, fara excese de vreun fel, si... o motocicleta pe scena.
Chiar merita vazuta (se mai joaca pana in iunie la palatul copiilor), singurul minus mi s-a parut happy-endul cam fortat.

...........

Vineri am prins finalul de festival, cu piesele celor doua echipe din Iasi.
Pana de automobil (a studentilor de la Univ. George Enescu) mi s-a parut cam confuza si cu o abordare groteasca, desi subiectul era generos.
Un afacerist, invitat la cina de un judecator pensionat, se trezeste in mijlocul unui proces, cu avocati si procurori si ei pensionari. Aparent o gluma, procesul se va dovedi apoi mult mai tragic decat ar fi crezut protagonistul.
N-am inteles rostul momentelor coregrafice (ce distrageau atentia de la firul procesului) - de asemenea n-am inteles rolul fetei cu machiaj de vampir, "limba de sarpe" si (aproape) topless.

A urmat apoi trupa Globe, cu o versiune mult scurtata a comediei lui Shakespeare Imblanzirea scorpiei. Un joc vesel si energic, costume viu-colorate si multe gaguri demne de comediile mute ale anilor '20 (mai ales cand neimbalnzita Catarina ii chinuie pe toti cei din jur: unuia ii rupe chitara in cap, pe altul il arunca intr-un lighean cu apa, altuia ii face o omleta in cap).
Publicul a fost repede cucerit, si s-a ras minute in sir. Cel mai aplaudat a fost actorul ce l-a interpretat pe tatal Catarinei, extrem de comic, avand ceva din gesturile si vocea lui Puiu Calinescu.


La final, in afara concursului, prezentatorul festivalului a jucat o sceneta alaturi de un coleg din trupa Sisc, pe un text clasic din repertoriul teatrului de revista (din repertoriul post-decembrist, nu cred ca un text cu atatea conotatii intime ar fi putut fi jucat pe vremea tovarasilor  :)  ).

La oferirea premiilor n-am mai stat (chiar nu stiu cine si ce a castigat), de asemenea n-am votat vreo piesa (vazand atat de putine).
Poate la anul voi reusi sa vad o editie integrala a festivalului, pentru o impresie mai completa.

Sursa foto: pagina SISC 
(eu doar le-am pus in colaj)

miercuri, 12 octombrie 2016

Inceput de drum

In iunie 2014, am vazut la sala Berlogea de la UNATC pentru prima data o piesa cu liceeni (Clasa noastra de Tadeusz Slobodzianek), jucata de trupa AS a colegiului national Gheorghe Lazar. O experienta ce m-a determinat sa nu ocolesc festivalurile dedicate teatrului foarte tanar, precum Pittis (gazduit la Bulandra) sau Mark Twain.
Acolo i-am revazut pe cei de la AS, inclusiv in vara aceasta, cu piesa A fost si inca este...

Trei dintre membrii de baza ai trupei (Cezar Costache, Gabriel Zaharia si Sandra Ducuta) si-au luat la revedere in vara de la viata de liceu, si au optat sa-si continue visul spre actorie.
Dosar, inscriere, probe peste probe, emotii, dar apoi, la aflarea rezultatelor, au aflat ca echipa a ramas intacta: au reusit toti trei sa intre la facultatea de teatru.


Acum cateva zile, l-am rugat pe Cezar sa-mi scrie cateva randuri despre experienta inceputului, despre examenul de admitere, despre primele zile ca student.
Desi n-a intrat prea mult in detalii, mi-a placut textul lui, asa ca il public aici, pe blog, cu multumirile de rigoare:

...............................................
Uite ca am dat startul la cea de-a doua saptamana de facultate. Nu pot sa vorbesc despre ce ne asteapta pe noi, studentii, asa ca o sa ma rezum la ce am trait pana acum intre peretii UNATC-ului.
Admiterea a fost una extrem de lunga ( doua saptamani ) care au trecut mai mult decat greu. 

Trei probe, patru ateliere, zece poezii, o povestire, un monolog si multe emotii este pe scurt reteta admiterii la care actualii studenti au trebuit sa faca fata.
Desigur ca tot efortul a fost foarte bine raspaltit odata cu venirea rezultatelor si la numai doua saptamani diferenta de inceperea cursurilor.

La deschidere fiecare student al facultatii a primit cate un trandafir ce omagiaza bucuria si gingasia cu care "mai marii" facultatii au de gand sa ne primeasca.
Din a doua zi am inceput deja munca, fiind impartiti pe grupe, care au scopul doar de a ne usura lucrul cu profesorii. Toata lumea are grija ca "barierele" formate de impartirea pe grupe sa nu devina ziduri in calea prieteniei noastre.
De altfel unul din profesori spune ca ar prefera sa nu se refere nimeni la colegul sau cu: "Popescu din grupa X", ci cu: "Popescu din familia anul I". Desigur ca apoi am inceput efectiv lucrul, muncind la joculetele pe care profesorii ni le prezinta pentru a ne dezvolta abilitati precum atentia, lucrul in echipa si capacitatea de concentrare.
Pot spune ca da, este greu sa razbati acestei facultati, dar, odata intrat, nu ai cum sa nu o faci odata ce toata lumea comploteaza pentru a te face pe tine sa te simti bine. :)


Cezar Costache
anul I, UNATC 



 

joi, 18 august 2016

Neagu Djuvara - 100 de ani

Astazi, 18 august 2016, Neagu Djuvara, marele istoric si scriitor a implinit 100 de ani.
Am avut ocazia sa-l intalnesc si sa stam de vorba in 2012, la o conferinta tinuta la sediul vechi al Bibliotecii Nationale - l-am reintalnit apoi in toamna aceluiasi an.
Pentru mine, este unul dintre oamenii ce m-au impresionat cel mai mult in aceasta viata.

Ce legatura are asta cu un blog de teatru ? ati putea intreba.
Pai are. Pentru o perioada, domnul Djuvara a cochetat si cu lumea scenei.
Un frumos capitol din cartea "Amintiri din Pribegie" se numeste chiar asa:  
Am făcut şi teatru în Africa!
Este vorba de perioada petrecuta in inima Africii (in Niger), pe cand lucra ca diplomat.
Am sa redau mare parte din text mai jos, cu indemnul de a citi aceasta carte, una din favoritele mele.


Prima oară, m-a „recrutat" un diplomat francez pasionat de teatru (va fi, mai târziu, ambasador în Ciad), pentru a juca într-o piesă a unui autor ungur contemporan ― numele lui îmi scapă ― Familia Toth piesă pe care o înţelegeam probabil mai lesne decât tovarăşii mei, datorită atmosferei de dincolo de Cortina de Fier. Eu, în rasă neagră şi cu o pernă pe burtă, eram popă catolic.

Anul următor, cum căpătasem virusul jocului, am acceptat să rămân în micul grup. Am făcut pe Oronte, soţul naiv din Tartuffe al lui Moliere, pe când ambasadorul francez de atunci, Costilhes, în ajun de pensionare, deghizat în cucoană bătrână, făcea pe mama lui Oronte, ea şi mai oarbă faţă de ipocrizia lui Tartuffe. 

Am făcut apoi pe Profesorul, în Lecţia lui Eugen Ionescu! ― text fantastic de greu de memorat, din cauza aparentei sale absurdităţi. Piesele, după săptămâni sau chiar luni de repetiţii, nu se jucau decât de trei sau patru ori, că n-aveai public de mai mult. Asta, de pildă, am jucat-o de patru ori: de două ori în amfiteatrul Centrului cultural franco-nigerian, cu o acustică îngrozitoare, o dată la Ambasada Franţei şi o dată într-un liceu. După vreo patru sau cinci ani, am mai jucat-o o dată, cu alt regizor şi alte partenere.

Actorii şi regizorii erau aproape toţi tineri profesori de liceu, amatori de literatură şi de teatru. O singură dată am avut un regizor de meserie. Era actor la Theâtre National Populaire din Paris şi asistent al celebrului regizor (cu nume din Europa Răsăriteană) Antoine Vitez. Fusese angajat de Ministerul francez de Externe, într-o perioadă moartă a teatrului, ca să dea lecţii de teatru, timp de câteva săptămâni, unor echipe teatrale africane, la Niamey. Aflând de existenţa grupului nostru şi cum avea impresia că tinerii săi elevi africani n-aveau nici o poftă să înveţe teatru â l 'europeenne, s-a dedicat cu pasiune montării unei piese cu noi. O piesă dificilă, cu doar trei actori, Fiica lui Rapacini, a marelui autor mexican Octavio Paz. O piesă fantastică, într-un cadru medieval. Un savant cu stranii apucături îşi sechestrează frumoasa fiică într-un palat înconjurat de o grădină cu flori şi fructe otrăvitoare. Bineînţeles, fata se îndrăgosteşte de un tânăr care a apărut în vecinătate şi, cu toată împotrivirea bătrânului nebun, tinerii se iubesc şi mor otrăviţi. Eu ― aţi ghicit! ― eram Rapacini, bătrânul nebun.

Regizorul era dintre cei, pare-se, excepţionali, care vor să-l modeleze pe actor întru totul după voinţa lor. Nici o frază, nici un cuvânt, nici o intonaţie nu erau ale mele. Mă prefăcusem într-un simplu ecou al vocii regizorului. Când am apărut pe scenă, machiat şi îmbrăcat fantasmagoric şi am rostit primele cuvinte cu o voce care nu mai era a mea, o doamnă din rândul întâi, care mă cunoştea, a fost atât de surprinsă de transformarea mea, că a pufnit-o râsul ― ceea ce a fost cât pe-aci să mă descumpănească. Cred totuşi că piesa a fost un succes. Regizorul, întors la Paris, a relatat într-o revistă de teatru experienţa lui nigeriana. A scris acolo că fusese dezamăgit de elevii săi africani, dar că a găsit în colonia franceză o trupă de actori amatori şi fusese cel mai mulţumit de „performanţa unui refugiat ungur, cu oarecare talent" (să nu fiţi supăraţi, ştiţi că francezii sunt certaţi cu geografia).


Spre sfârşitul şederii mele acolo, m-am încumetat să montez şi eu o scurtă piesă a lui Prosper Merimee (inspirată, pare-se, dintr-o poveste adevărată din epoca colonială spaniolă în America de Sud), povestea guvernatorului care dăruieşte un splendid rădvan iubitei sale, o tânără actriţă care, faţă de scandalul provocat de acest gest, dăruieşte rădvanul bisericii, pentru a folosi de-atunci să ducă sfântul mir celor pe patul de moarte. îmi plăcea grozav proza lui Merimee, dar cred că piesa a fost un fiasco; lipsă de mişcare, muzica nepusă la punct şi guvernatorul (eu) nemişcat şi năduşind sub peruca pudrată ― mă rog, prost, cu tot textul frumos. Nu te improvizezi regizor, chiar în joacă.

(Amintiri din pribegie, editura Humanitas)

joi, 21 iulie 2016

In memoriam (Radu Beligan)

Pe Radu Beligan, disparut ieri dintre noi, l-am vazut tarziu pe scena (acum vreo 6 ani, cand deja trecuse de varsta de 90 de ani).
Tin minte sala mare (inca nerenovata) de la Teatrul National, in perioada sarbatorilor de iarna, destul de goala - doar vreo suta de persoane - caci piesa (Egoistul de Jean Anouilh) se jucase deja de zeci de ori.
Tin minte mai ales momentul cand s-a ridicat cortina, si am vazut decorul locuintei egoistului: o biblioteca, un pat si un birou - birou la care statea si ne zambea el: actorul nonagenar, cu trup firav, dar stapanind inca arta actoriei.
M-a impresionat la vremea respectiva prestatia lui, cum a reusit sa fie motorul unei piese de aproape doua ore, dar nu m-as fi asteptat sa mai continue in acelasi ritm inca sase ani, sa mai aiba inca trei premiere, sa regizeze, sa tina conferinte.
Ultima data l-am vazut in Lectia de violoncel - la teatrul Metropolis, pe vremea cand erau doua reprezentatii in aceeasi zi. O piesa mai slaba, dar jocul lui inca nu dadea semne de rugina.

Mi-ar fi placut sa fi avut ocazia sa-l vad in marile roluri (profesorul in 'Steaua fara nume' - Salieri in 'Amadeus' - Berenger in 'Rinocerii' - Richard al III-lea etc), dar nu eram nascut in vremurile acelea.
Din pacate, desi multe dintre piese au beneficiat de o echipa de filmare macar la una dintre reprezentatii, aceste materiale video se afla prin tot felul de arhive prafuite, si nu cred sa le vedem scoase la lumina si facute publice prea curand.


Ce omagiu frumos ar fi fost, sa avem pe un site ca Youtube sau Vimeo, o colectie numeroasa cu rolurile lui Beligan din teatru.


Ca tot am pomenit de omagii, ieri am vazut ambele forme de manifestare in presa, dar mai ales in mediul online: de la laudele absolute, pline de clisee ('acum joaca cu ingerii' 'teatrul s-a incheiat odata cu el' 's-a stins lumina teatrului romanesc' si alte formulari asemanatoare), pana la desfiintarea lui ca artist si persoana (cu accentul pus pe politica, el fiind membru de partid in anii comunismului, si aparand pe un afis pesedist de curand).


Cel mai bine s-a caracterizat chiar el in ultimele interviuri:
Am iubit teatrul. Nu a fost vocaţie, a fost intoxicaţie. De mic copil am fost atras de teatru.
Cei apropiaţi mi-ar putea reproşa că am fost un tată şi un soţ demisionar, că n-am trăit decât pentru scândura bătătorită a scenei. Nu îi pot contrazice, dar privind în urmă, dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş schimba nimic.


 

marți, 26 aprilie 2016

Serile teatrului studentesc 2016

Ca in fiecare an, primavara vine cu o multitudine de evenimente si festivaluri, unul dintre cele mai asteptate fiind Serile Teatrului Studentesc - ajuns la editia a 18-a.

De luni pana vineri (plus sambata - ziua de oferit premiile), pe scena Casei de cultura a studentilor, publicul a putut vedea cate 2-3 spectacole pe zi, incepand cu orele dupa-amiezii, continuand pana seara tarziu.
Am reusit sa vad mai putine piese decat mi-am propus initial, dar n-am avut chiar atat de mult timp liber la dispozitie - am zis totusi sa fac o scurta relatare aici pe blog.

Luni am ajuns devreme, dar am ajuns degeaba - accesul in sala s-a facut doar cu cateva minute inainte de spectacol, deci vreo 40 de minute am exersat rabdarea statului la coada.
La intrare, o mare si neplacuta surpriza: suntem anuntati ca nu avem voie cu apa inauntru. Doua domnisoare asteptau chiar cu niste pungi mari ca sa 'donam' toate sticlele cu apa.
Nu stiu cine a venit cu o asemenea decizie, dar a fost clar una neinspirata - o piesa poate dura si peste doua ore. Sa stai atata timp fara macar o gura de apa e un chin.

Dupa o prezentare ca la o serbare de scoala, a inceput in sfarsit si spectacolul de deschidere: Viata la puterea a 3-a (de Yasmina Reza) - jucata de studentii de la UNATC (an 3 - clasa lui Adrian Titieni).
O cina intre doua cupluri, in care ambii barbati sunt savanti (unul avand pozitie buna in societate, celalalt doar cu speranta publicarii unei lucrari care sa-l faca faimos) - se complica dupa fiecare replica.
Cina ne e prezentata in trei variante diferite, cu distributii diferite, dar mai ales cu atitudini diferite ale protagonistilor.
Relatia dintre cele patru personaje se schimba radical la fiecare varianta, se trece de la tonul protocolar, plin de diplomatie (amestecata cu ipocrizie) pana la tonul total sincer, in care fiecare isi spune reprosurile fara a se mai gandi la consecinte.
Per total o reusita - a fost una dintre cele mai bune piese vazute de mine anul asta.


Miercuri a fost Bordel 360 - a trupei Teatrul de Nisip (o trupa ce reuneste studenti din mai multe generatii).
Povestea unui don Juan modern (Rares Andrici), plin de inocenta si idealism, ajuns in mrejele matroanei (Ana Maria Turcu) unei case de placeri, ne ofera atat momente cat se poate de comice (oferite de personalul 'casei': Vlad Basarabescu, Bianca Cuculici, Paula Rotar), dar si un final surprinzator, cinismul inghitind ca un painjen fluturele inocentei.
O piesa foarte bine gandita (felicitari Andreei Iacomita) - am vazut-o prima data in noiembrie, la sala Atelier, si mi-a ramas mult timp in memorie.


Joi, ca si marti, nu am ajuns la festival, abia vineri m-am asezat din nou la imensa coada de la intrare.
Programul a inceput cu un exercitiu de "commedia del'arte" - o varianta mai scurta a examenului dat de cei de la master UNATC (an I). Zic mai scurta, pentru ca am vazut examenul integral in noiembrie, si atunci au fost cam doua ore.
Dupa introducerea muzicala, au urmat cele trei momente de "cearta si impacaciune" si o adaptare moderna a "galcevilor din Chioggia" - cu un duel in rime la care publicul s-a amuzat foarte tare.
(apropo, cine vrea versurile, sa-mi lase un mesaj).
Pacat ca a lipsit scena cu bataia cu faina - dar cred ca ar fi durat o vesnicie sa se curete apoi scena.
Mi-a parut tare bine sa-i revad pe Cristina, Ana, Catinca, Silvana, Clara, Bogdan, Mihai, Andrei - despre generatia lor am mai scris si aici.


Dupa ce ecoul de aplauze s-a stins, am fost rugati sa parasim nu sala, ci cladirea, coada urmand sa se reia de afara.
Dupa alte 40-50 de minute de stat la coada, avem o noua surpriza la intrare.
Daca problema cu apa s-a rezolvat (dupa multe sesizari presupun) acum s-a luat o noua decizie "inspirata", ce sfideaza orice logica: cei ce au sosit printre primii sa nu aiba voie la parter, ci sa fie urcati la etaj (unde sunt locurile departe de scena, unde nu se aude prea bine etc). Deci, daca ai venit la timp si ai asteptat atat la coada, primesti locurile proaste - locurile bune le iau cei ce vin mai tarziu.
Cand am intrebat de ce s-a luat decizia asta, ni s-a raspuns foarte urat de catre un voluntar micut si obraznic.
Sa-ti pui mintea cu el ?
Nu pentru asta venisem.

Sus, asa cum spuneam, nu se aude prea bine, si as fi avut ce auzi, replicile piesei Treapta a 9-a fiind foarte amuzante (desi piesa nu e chiar o comedie, avand o poveste serioasa, usor trista).
O mama (Carla Mihai), alcoolica la recuperare, incearca sa reia legaturile cu fiica sa, Melissa (Cezara Munteanu).
Interactiunea se dovedeste din start spinoasa, doar cu ajutorul prietenei Eleanor (Ioana Vasile) se mai imblanzesc relatiile. Urmeaza o aniversare, cu aparitia surpriza a unei fete ce e exact contrastul Melissei - razvratita Tracy (Andreea Mera), ce face ca lucrurile sa fie si mai dificile.


Piesa lui Tom Ziegler a fost si ultima vazuta - pentru urmatoarea ('ce formidabila harababura' de Ionesco) n-am mai avut rabdare sa stau pentru a treia oara la coada de afara.

Asa cum spuneam, urmeaza o perioada plina de evenimente: festivalul Pittis, festivalul OKaua, festivalul de teatru de strada, galele master si licenta Unatc - ca sa amintesc doar cateva. Timp sa fie !!




 

duminică, 3 aprilie 2016

Festivalul 24 de ore de teatru (Timisoara)

In luna ce tocmai a trecut m-am aflat pentru o perioada in Timisoara.
Nu se putea sa nu ma interesez si de oferta de spectacole de aici, asa ca am luat la cercetat site-urile si programele.
Mi s-au parut tentante vreo trei piese de la teatrul national, plus una la teatrul din Arad, dar nici una nu se juca in perioada cat am stat in oras. Cel mai mult as fi vrut sa vad "Amadeus" de la sectia germana, dar tocmai se anulase reprezentatia.

Am avut totusi surpriza sa vad un anunt cu un festival studentesc, numit "24 de ore de teatru".
Un maraton de spectacole, ce incepea vineri (25 martie) la ora 20.00 si se termina sambata la aceeasi ora.


Dupa o zi de plimbat prin oras, am pornit agale si spre bd. Carol, la casa de cultura a studentilor.
La parter se afla o sala mare si frumoasa, dar am aflat repede ca festivalul nu se tine acolo, ci la etajul 2 intr-o sala studio (adica minuscula, cu doar vreo 30-40 de locuri, pe bancute, pe jos sau pe unde se mai poate).
Am oftat prelung, caci am amintiri neplacute cu astfel de sali, dar am zis totusi sa raman - macar din curiozitate.

Organizatorii au fost luati prin surprindere, cand s-au trezit ca holul s-a umplut la maxim, ei asteptandu-se la maxim 30 de persoane. A durat ceva pana s-a inghesuit tot publicul in micuta sala, eu am optat sa stau chiar la intrare (se vedea chiar bine scena), in picioare, dar cu mai mult aer de respirat.

Primul spectacol din festival a fost Autoportret absurd de tara, al trupei Thespis.
O rememorare a absurdului din vremurile Romaniei comuniste, cu contrastul evident intre lumea imaginara creata de propaganda si de aplaudacii regimului ceausist si mizeria traiului de zi cu zi.
In primul plan al scenei avem povestile unor cetateni de rand, fiecare spunand cate un monolog, in timp ce in planul doi (sub forma unor umbre grotesti) stau privilegiatii regimului, oamenii ce si-au croit calea spre belsug, ridicand zilnic osanale partidului.
Intre planuri se afla doar o panza alba, dar, in conditiile date, ea are greutatea unui adevarat zid de beton.


O punere in scena, pe cat de simpla, pe atat de ingenioasa, dovada ca se poate face un spectacol bun si cu mijloace putine.
Mi-a adus aminte putin de Staipelochian (piesa despre care am scris in noiembrie) - cu diferenta ca aici, la "Autoportet absurd..." mesajul a fost mult mai direct, fara subtilitati.

Dupa o pauza de vreo 20 de minute, a urmat o piesa pe care o citisem cu cativa ani in urma, asa ca mi-a parut tare bine s-o vad in sfarsit pe o scena de teatru.
E vorba de una dintre cele mai atipice lucrari ale lui Eugen Ionescu: Regele moare.
Spun atipica, pentru ca nu mai mizeaza atat pe absurd sau pe dialoguri halucinante.
Regele moare are cu adevarat o poveste si o tema cat se poate de clara:
Regele (in care se poate oglindi orice persoana) ce nu se poate obisnui cu faptul ca nu e vesnic, ca zilele i se vor termina, ca viata va continua fara el.


„O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!” - spune monarhul (interpretat de Ionel Marginean), trecand de la dispret la ingrijorare, apoi la teama si disperare.
Toate personajele ce ii dau replica regelui (regina, slujnica, doctorul, garda) au fost comprimate intr-unul singur (in interpretarea Anei Codrea),  dar alte 'personaje', culese din public vor umple spre final scena (intr-un moment interactiv, destul de amuzant, menit probabil sa dea o alta nuanta momentului dramatic de la final).

La urmatorea piesa (Maica Maria Ignatius explica totul) n-am mai stat, pentru ca o vazusem la Bucuresti acum doi ani (la festivalul Eugen Ionescu) si pentru ca ma grabeam sa fac bagajul, in weekend avand drum la Budapesta.
Prin urmare, n-am mai vazut nimic nici din programul de sambata, asa ca nu-mi pot face o impresie completa despre festival, dar m-am bucurat sa pot avea o seara de teatru bun si departe de casa.